IN (PEN)UMBRA CRAILOR

Cel de-al doilea volum de poezie al lui Octavian Mihalcea, FLAGEL, dă cititorului senzatia că se află “Între averi ghicite pe sărite”(Cifru); un ermetizant, un “şaradist”, cum numea, la un moment al istoriei literare, într-un interviu, Felix Aderca poezia lui Ion Barbu, într-o vreme când promoţiile se succed  vertiginos şi se susţin cu spiritul de corp al falangelor, în nobila succesiune a unor scriitori, de la Dan Botta la Simion Stolnici, de la Cezar Baltag, Dan Damaschin, Şerban Foarţă ş.a., cu ascendenţe europene ilustre (de la Nerval si Poe…); autorul “Eulaliilor”, traducătorul lui Villon, fratele unuia dintre matrozii “Corabiei rataţilor”, Emil Botta, îşi prezerva în teritoriul său liric, observa Pompiliu Constantinescu, “un fel de zonă interzisă şi aristocrată”. Tot astfel , ‘’flagelantul” autor îşi formulează cu rigoare regulamentul serviciului de gardă la treptele acestui corp elitist, recognoscibil printr-o eleganţă (vetustă, dar eleganţa e totdeauna cu un pas în urma modei) asimilabilă elveţienilor ce veghează Vaticanul. Sub lumina  nervalianului soare negru al melancoliei, din „El Desdichado”, Octavian Mihalcea patrulează într-o zonă himerofilă cu stricte consemne: Tăcerea şi puterea-n miezul serii/ Nu se vor închina numai plăcerii/ De mari averi, ca peste vânt pierdute.// În oglinzi  noi, neantului născute,/ Cu inimi vagi, drapate-n stranii raze/ Ce plâng adanc infernul primei fraze (Infernul primei fraze). Ne consolăm cu observaţia pertinentă şi dezarmantă a lui Dan Laurenţiu: Neantul nu e pagina goală/ neantul este sub pagină/ cine se ocupă cu arta/ se ocupă cu neantul. Risc asumat de poet, cu conştiinţa de herostat cinic a lui Paşadia, unul dintre „strejinopţi”, ce, în final, îşi răpune, prin mâna unui om de încredere, înscrisurile: Nu te iubesc, sfârşit prin nori de lume/ Cu grijă să asculţi la miez de noapte/ Cum arde ziua verbele necoapte/ Si doare risipirea din antume// (…) Nu te grăbi să mă-nţelegi prin mâine./ Poate am fost şi voi mai fi un câine/ Urlând la soare arii ocultate ( Arii ocultate). Repudiate sunt şi tentaţiile seducţiei lirice frivole (Atragere, ascunsă amintire – Voal de zi), lejeritatea şi cabotinismele curente: Prin artă ne-am retras din văzul care/ trecut si iar prezent orbea în viaţă/ Astrul – abis din ochiul de paiaţă/ Încins de împlinirile flecare/  (Artă).
Răsfrângerile, nuanţele, sugestia sunt drămuite după o nobilă, ezoterică omerta, postulată în mai multe texte: Fulgerul greu de semne se destramă, / Ecouri ca priviri de oglinzi sparte/ Când sunetul din gând doreşte moarte/ Pentru o tuşă rătăcită-n ramă (Aruncă-mă!). Virtualităţile, fertile prin echivoc, alcătuiesc meterezul pe care veghează, neîndurându-se a da vreo parola ageamiilor, curioşilor ce dau târcoale înaltelor curţi în proximitatea cărora este: Doar încercarea este vad spre parte,/ Alcătuiesc din puncte un moment/ La umbra celui viu, veşnic regent,/ Făgăduit de alte lumi lui Marte (Să plece!).
Eschivele şi manevrele de repliere pe aliniamentele ceţoase au menirea de a păstra taina, cum s-a întâmplat după prigonirea Ordinului Cavalerilor Templieri: Cândva am coborât în faţa scării/ Să recunosc cine urmează  treapta/ De vânt şi vis şi ger, axa mascării (Scara). Acolo, în turnul (aquitan?), unde-şi oficiază cu devotament şi vigilenţă serviciul, ca locotenentul Drogo din „Deşertul tătarilor”, au loc misterii şi revelaţii pe care le semnalează pithiatic: În varii nopţi de după, curţi ascunse/ Au implorat o strălucire vastă ,/ Între incendii, poartă, lună castă/ Şi viaţa de apoi, spaţii pătrunse (Flăcări interzise). Este o lume cu porţi şi vămi unde poetul se apreciază nevrednic să acceadă, necuraţit încă de zgura unor „Păcate ale tinereţilor”: De multe vremi o zi de jad mă cere/ Purtat deasupra porţilor promise,/ Dar am greşit, pe trup am răni de vise (Flagel). Acest centrum mundi abscons şi râvnit este raiul nevisaţilor congeneri (Karma), coordonatele lui fiind la fel de controversate ca poziţia Atlantidei: Din centrul cu privirea înălţată/ Un punct ales visează că va frânge/ Ceasul scăldat de apă îngheţată (Corabie înaltă). Locaţia poate fi accesată şi prin cunoaşterea onirică: Mă rog la mine, singurul meu frate/ De aripi mari şi somnuri pe măsură,/ Din centrul însemnat cu altă gură/ Plutească lungi tăceri neîndurate (Forma lumii mele) sau, în siaj thanatic (plutirea dorului de spulber), ori la masa neagră a saragaselor: Ai vrut să joci la capete de lume/ Punctul stingher, o lipsa-n amintire,/ Şi să nu râzi acum, nu-i amăgire/ Un hoit  purtat pe brave mări, anume (Vopsind pe ape).
Geografiile se bramburesc, emisferele se amestecă, după traseul aleatoriu al corabiei rimbaldiene sau a „Olandezului zburător”: Poţi să te duci... spre ţintă...mai departe.../ Înlăturat cu nimb de frig şi iasca/ Fără stăpân, lumina-i rece broască// Desprinsă dintre părţile de carte,/ Dreptatea e talazul care strigă-/ Strămoş cu sânge viu de-apusă rigă (Apus); în marginea aceloraşi lecturi răpitoare, poate evocând „visul galeş al Floridei şi-al ostroavelor antile”, autorul se lansează în călătorii prin bibliotecă: Te vreau o mare cu parfum în cale?/ Cum însă iarna poartă-n sânul său urale,/ Îmi cresc memorii pe istorii duse,/ Ca o venire dintre voci distruse (Voci distruse).
Investindu-se, prin admiraţia faţă de aceste voci, alesul/ Din preajma încifratelor priviri (Ucidere), va frecventa cu nesaţiu, aşa cum în tinereţe Matei I-ul, Almanahul Gotha, Cartea de înnobilare: Vopseşte-mi inima-n picturi de gală/ Fără tăcerea umbrelor oprite,/ Te mai aştept ca glasul să-ţi mai poarte// Frumosul vis spre nunta grea de fală,/ Când poate vei ucide altă carte/ Pe unicul hotar al ruptei arte (Unicul hotar); rupte, poate, cu înţelesul de sfâşietoare.
Cu toate arcanele sale, lectura este şi evaziune şi mântuire: Prin simplu foc nestins, o înrobire/ Aduce dintr-un timp de plâns şi sfadă/ Orbitul sens învins fără să creadă în drumul camuflat întru iubire (Păcatul şi securea), în felul în care autorul „Pajerelor” îşi ,,rememora”  cruzimile vremurilor ,,barbare” –,,Lauda cuceritorului” -, dintr-un sadism improfesabil în epoca ce-I fusese dată. Ex-voto-urile în marginea scripturii acestuia se află presărate în multe din sonetele lui Octavian Mihalcea. De undeva mai pică o iertare/ Cu pas ţinut pe loc de valuri sterpe,/ Am răsfoit un om care pricepe/ Din aspre nopţi, albitele tartare (Născut din măr): de aici, acea îndepărtare de contingent, ca un Cressus al vechilor pagini mirobolante: Dacă opun ce a căzut din spate/ Pe flori arzânde, iernilor lumină,/ Aş zugravi cu aur o latrină (Ludens).
Umbra heraldistului şi amintirea finalului apoteotic al „Crailor”(,, Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea-senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi.”) vor fi ,,dictat” aceste versuri oraculare, cezarice: De dincolo de steme se coboară/ În starea dintre vis şi ape moarte,/ Augustul umblet ce-l simţeai aseară,// Către sfârşitul vremilor ferite/ Rostind venal din ce-a mai veche carte/ Fără răspuns, apusuri aurite (August).
Arta poetică a lui Octavian Mihalcea pare a urma deviza mateină: AGE, CAVE, TACE, precum şi dispreţul lui Ion Barbu „faţă de poezia leneşă”,  cei doi apărând împreună în memoria contemporanilor; Adrian Rogoz, un discipol barbian îi evocă în poemul “Capşa”: Ne-nfierbântăm  la filtru şi fâlfâia poema…/ Abia sorbea vreunul din ceşti sau din ţigare./ Mateiu lucea pe stemă şi platoşă boemă/ Totem era sălbatic aprins la cingătoare.// Focar elipsei noastre sta marele magistru:/ Bărbia lui de faun proptită-i în toiag;/ Iar suprarealistul paşadia sinistru,/ Bătându-şi ca-n mătănii al spleenului şirag.
Parfumul „asprei flori de maidan”, Pena, adie în versurile din ,,Flagel”, peste lupanarul serilor smerite (Flori sordide), ducând spre ”adevăraţii Arnoteni” şi alte paraclisuri ale “patimilor rele”: Seducţie de viciu şi nevroză, / Alăturare, mijloc şi dorinţă,/ Voita întrebare cu putinţă/ Să ardă răstignită pe o roză? (Viciu şi nevroză). “Imunda Boemă”, devergondajul practicat cu aplicaţie va fi, ca şi în cazul personajelor mateine, răscumpărată prin trufie, lucru ce le va asigura redobândirea unor “înalte locuri”: Încet se auzea un zvon, damnare.../ Pe drumuri vechi, sclipirea din taverne/ Alătura prin bocet de lanterne/ Fiorul prim, uitat la însemnare (Malleus), de aici şi fronda celui ce a arvunit un ,,mântuit azur”: Dacă iertarea e a mea aş zice/ Că sunt prea singur, dus către ratare/ Şi apărat de văi cu plumb, amice.// Nu suntem tot, deasupra-i poarta mare, / Vreau o sămânţă-n ceruri ancestrale/ Să-ţi poarte ochii verzi pe căi astrale (De seară).
Conştiinţa deosebirii de leatul său liric, a apartenenţei la o formaţiune mai degrabă de franctirori, se întrevede în mai multe texte, unde miza pe success e minimă: Adevărat, în margini e mai bine/ Cu o silabă-n plus faţă de mine/ Agonic păzitor de veche poartă (Braţe arse); hălăduind într-un alt spaţiu, cel al lecturilor, departe de turnirurile sau cuţitărelile pentru bursa curentă, nu i se pare îndelungă uncenicia prin paradisurile şi infernurile autorilor veneraţi: Vreau să te scoli, încetul, însetatul/ De roua cu parfum prizat, oniric,/ Ştiutul trecător prin vămi de vise,// Purtând la timp sfielnic înstelatul/ Mister ascuns de-acelaşi panegiric/ Durat pe struna lumilor promise (Panegiric). Capacitatea de resuscitare a unui timp fictiv pare a fi una din probele cavalereşti pe care le trece: Pe lângă drum alunecă un templu,/ Pictat în ploaia singură şi bună/ De peste veac învie o furtună/ Din largul ceas ce-n vise îl contemplu (Din vechea curte); timpul, altul decât cel acordat narcomanelor ,,apucături”, bălteşte, cade în zoologie: Clivaj peste clivaj, o zi nu-i alta/ Şi totuşi visul moare mai departe/ Doar peştele e singur, el cu balta-// Memorie de ploi pe feţe multe,/ Acum te scap şi mâine mă desparte,/ Parfum perfid de ample lumi oculte (Clivaj peste clivaj).
O altă vindecare de contingent ar fi femeia, care, asemenea orfeului nervalian, traversând Acheronul, poartă pe strunele lirei o mână, înviind, deopotrivă, ,,Însuspinări de sfântă şi ţipete de zână”; mai ales această a doua ipostază, altoită pe bovarism (care, încă, nu se brevetase): Totul se stinge, spui, cu ziua bună,/ Ca pentru ieri, nici mâine nu există / În viaţa unui om ferit de lună// Vrei să te naşti crescând în cer, solistă, / Pe scena goală de-nţeles şi umbre/ Să stingi luceferi, gânduri să-i adumbre (Cuaternar); o urmează, un timp Cu patimi mari şi stranii peste goluri,/ Spre hăituirea verii prin nămoluri, până când natura ei mundană devine tot mai pregnantă (Tu porţi o aură de dulce zloată- Melodie) şi manechiniada se îndreaptă spre previzibil: Eşti tâmpla ce îmi varsă somnul paşnic/ Sub clarvederea piesei ce-o să vină,/ Tot ce mai e uimeşte o vitrină,/ Lumină când şi când, în rest gol straşnic (Gând roşu). Surparea din iluzie, căderea din mitologie în domesticitate e iminentă şi imputativă: Nu mai primesc divina ta salvare/ Decât în sfâşieri de somn, cu tine,/ Apropiind şi depărtând rutine (Urme de centaur). Eros şi Thanatos, cumva în altă gamă decât cea mateină (Raşelica işi “devora” amanţii), posedă opţiuni exotice, în linia tonegariană:  Sună o vână roşie de soare,/ Încinsă cu văpăi uitate-n soartă/  De după gând soseşte altă artă,// Drapată-n fond, pictată în profiluri/ Cum nu sunt viu, aş vrea să mă omoare/ Amorul tot, un crocodil pe Niluri (Iubiri de castru).
Unele versuri par a prelua, din agenda seniorului de la Sionu, preceptele descanalierii: Fluide tari aşteaptă porţi de lume/ Bătătorind cenuşa din albume (Sfere ninse); sau: Să ştii, timid, a împleti fluidul/ Retras abrupt în albe ţări cu ploaie (Tâlharul serii); Mateiu nu se putea consola de a fi ratat nu numai cravata Rozei albe a Finlandei, ci şi un post diplomatic la Helsingfors.
Desigur, în parte, exagerări ale lectorului, dar nu merită uitat că, pe patentul lui Ion Barbu – “Protocol al unui club Matei Caragiale” - , Şerban Foarţă a dat o variantă splendidă după “Remember (o nuvelă)”, evocându-l pre cel ce(-n altă viaţă) va fi fost unul dintre/ mylorzii lui sir Lely (cu zâmbetul mâhnit/ şi-n mâini cu câte-o roză…) Ci anul da să intre în zilele Balanţei(cu iz tot mai băhnit), în volumul „Areal” (1983).
Ca şi la Miron Cordun, debutant sub auspiciile misteriosofiei mateine(“Curtea veche”,1974), ajuns mai apoi la „Bacovii”, poetul Octavian Mihalcea are şi vagi accente din autorul „Stanţelor burgheze”: Te am prin aur negru, a speranţă/ De treceri noi, aromă şi lumină,/ Fără paloarea vremii când anină,/ Cu susur tern, o tragică romanţă (Aur negru); în linia umorului negru: Să nu ne supărăm pe morţi, fanfară! (Urme de centaur). Ar putea fi urmele din acea barbiană ,,durere divizată”, ce nu exclude  alăturarea trufiei cu umilitatea, în compositul unui athanor.
Cum Între sonete curg Mercur şi Marte (Aparte), este la vedere cât de strâns, negociază” Octavian Mihalcea „pecetea tainei”, cât de impetuos marţial şi elegant o prezervă, postură ce îl individualizează cu pregnanţă în peisajul liric (destul de puţin rigorist) de acum.

Emil Niculescu