Octavian Mihalcea: „Epicriza”; „Poezii”

                   Cât poate fi Sinceritate în poezie ?
                  Cât tremură paşi sinceri spre gheaţă
                       iar legile se ascund fără linişte

       Undeva, unde dacă intri rişti să te rătăceşti pentru că  nu e sigur lumea ta, iar hartă dacă ai e încifrată, nici pomeneală de vreun fir al Ariadnei, doar pe alocuri reflexii şi refracţii ale unei lumini pe care eşti tentat să crezi că ai mai întâlnit-o. Cert este că „Malul nostru are lumină. Sonor aparte.”, iar „Zmeul – sămânţa norilor/ … / un zeu numărând”, e singura vietate relativă de pe aici. ( Epicriza – Zeu numărând ). Tocmai ce am lăsat la o parte vechile obiceiuri, unele native, şi ne-am strecurat într-o foarte îngustă fantă a limbajului care în mod normal ar trebui să vină la pachet cu două-trei algocalmine, un extraveral și un pumn de vitamine ( Mi-am amintit aici de gluma unei prietene reporter TV, care a inventat meniu-ul: „O jumătate de feliuţă de pâine, o luinguriţă de muştar şi o gumă Dosarele X” ).
               Bănuiesc că n-o să se aştepte nimeni să vorbesc oarecum pe înţelesul cuiva, fac şi eu ca poetul, atunci când negru pe alb dezvăluie ceea ce era pe undeva previzibil: „În plină orbire trăieşte adevărul. Farmecul colţului adorat subtil noaptea, undeva între ondulare şi ţipăt. Ochii păsărilor din larg sunt condamnaţi să se închidă. Paşii febrei îşi amintesc singurătatea trupului, a soarelui uitat.” ( Epicriza – Febră ). Ei bine, colţul acela e unul regal, iar subtilitatea adorării e una împărătească, de aceea ar fi o crimă de lezmajestate să încercăm să desluşim mecanismul febrei în timp ce îşi face rondul autocuprinderii.
              În plină Epicriză, e dificil să-i ţii urma celui făcător de grozăvii, care este Octavian Mihalcea. Dar şi mai adânc te scufunzi când înfloreşte colţul deplin, în „Poezii”, acolo unde „Bestii şi basme” vin de nicăieri să te împresoare, să te cucerească şi să te ia cu ele, spre un altfel de nicăieri, pentru că nu e definit în vreun fel altceva decât drumul, dincolo de el mai departe irealul îşi face de cap: „Simple nuanţe înşelătoare// a sta numai lângă tuşă/ promite floarea colţului/ încercuind cu viu întuneric.// pe drum sunt bestii şi basme/ mâine vor curge râuri triste/ prin venele pietrelor noastre// legile se ascund fără linişte/ şi urmează inimile alungate/ în cinstea vântului.”
               Mărturisesc că nu e deloc uşor să te izbeşti ca de un zid, tocmai de „Sinceritate în poezie”, şi tocmai prin ceea ce se vrea a fi o „deschidere simplă – ruinele zilei se împart/ istorii trecute pentru ştiuta sinceritate în poezie// sânge învelit cu prilejul întrecerii// tărâmului limpede postum// înverzirea cu şapte a sângelui.” Zid de netrecut, sau de trecut cum ? Doar dacă e o undă despărţitoare între lumi, atunci limpezimea poate exista fără întrebări, fără explicaţii. De altfel, tot pe seama aceleiaşi unde pot pune şi îndrăzneala unei escapade declarate: „fugi cu mine în lume/ pe aspre încercuiri// poartă-mi tulpina de piatră/ peste gropile suave// curajul nu e decât un regret/ rupt din sufletul echilibrului.” ( Poezii – Curaj ).
              Îmbrăţişarea imaginilor nu are limite, după ce traversează imaginaţia roieşte după bunul plac, oprindu-se doar pentru răgazuri, acolo unde se reîmprospătează de la esenţele dintâi: ( … ) din centrul iernii tremură paşi sinceri pe gheaţă/ se apropie de prada ondulată// sunt doar priviri fără sfârşit/ tăcerea vulpilor împrejur.” ( Poezii – Vulpi de gheaţă ). Sfântă sinceritate, complicată şi într-atât de magică încât nici nu trebuie mai mult desluşită, ci lăsată spre a fi trăită cu farmecul ei ...

DANIEL MARIAN