Versurile din Asperger (Cartea Românească, Bucureşti, 2012) par să adere la promovarea unei atmosfere destructurante ce are mereu în faţă spectrul prizonieratului într-o universală opacitate. Actele novatoare fiinţează centrifug. Parafrazând o notabilă sintagmă mazilesciană, Rita Chirian proiectează oniric gesturi evazionist-acvatice: "plângi plânsul te duce de aici/ normalitatea e atunci când nu mai urmează nimic/ obişnuinţa de a stabili reguli e prima regulă/ inel digestiv stent coronarian sterilet/ conştiinţa că lucrurile merg bine/ când normalitatea e singurul tipar mental/ activ/ dorm pe braţul tău/ un cadavru purtat de apă".
Pe parcursul acestui joc fluid pasiunile se mişcă în ritmul unui metronom sculptat în sânge. E recunoscută teroarea epidermicului, ecoul adânc al unei Kali Yuga ce apropie relativizările: "oamenii ascultă abia când vine vorba de trup/ despre mirosuri şi gusturi şi suprafeţe/ uneori le promiţi o zi în care să se întâmple/ într-adevăr/ ceva". Uzualul nu reprezintă decât un reflex ce poate invoca periferia, statut ontologic propriu înstrăinării. Trăim repetitiv, în singurătate, episoade ce "seamănă cu o minciună". Ca o profesiune de credinţă este clamată legătura absolută dintre poezie şi moarte.
Registrul thanatic acaparează orice formă de fiinţare lirică. Ambientul hibernal poate oricând să facă legătura între prezent şi trecut, totul asemănându-se, imaginar, unui tablou abstract impregnat cu vădite sensibilităţi proustiene: "când ninge/ eu îmi amintesc/ un pătrat de sticlă/ plopii ca nişte fuse/ nopţile când/ picioarele îmi rămâneau/ îngheţate până/ dimineaţă". Abordarea poetică a Ritei Chirian atinge şi zone profund maculate, inerente unui parcurs complex prin viscerele luxuriante ale existenţei, constant supusă pericolului năruirii.
Diferenţierile devin tot mai pregnante, mărci definitorii pentru asumarea intensităţii trăirilor. Iată această ipostază, caracteristică sincerităţii întru destăinuire: "ştii, mie mi-au ţiuit urechile de atâta singurătate/ obsesii grase, fantezii neproductive". Fuga e rezultanta multiplicităţii, ivită atunci când răspunsurile atât de aşteptate vin cu mare dificultate. Treptat, himerele se suprapun perimetrului autenticist într-o eclectică desfăşurare hipersensibilă. Filonul liric înglobează şi exotismul unor pasaje ce ţin de evanescenţa lui Morfeu: "din perete se iveşte, tot numai/ un zâmbet, un chinez bătrân,/ în urma lui păşeşte pe vârfuri/ o femeiuşcă în kimono./ bem ceai din ceşti albastre./ aromele ameţesc./ în mijlocul camerei, florile/ din covor se fac mari/ şi, dacă alunec înlăuntrul/ pistilului, o să fie cald."
Câteodată, imaginarul ne poartă pe dilatate căi supramundane, alunecări închinate idealului extinderii conştiinţei. Dicteul pare a rezulta din conjugarea amplului ton suprarealist cu mereu percutantele stări expresioniste. Aşa se naşte această miniatură: "număr: trei picături, o pată de sânge care ia forma/ unei palme cu şase degete,/ o constelaţie diformă ridicându-se." În poezia Ritei Chirian, claustrarea aduce cu ea multiple valenţe sepulcrale, precaritatea contingenţei opunându-se tentativelor desprinderii. Unele ipostazieri posedă apăsata aură a sechelei, gestionată în registru liric: "la reanimare, saloanele sunt mari,/ cât camerele mortuare./ m-au acoperit cu un cearceaf până sub bărbie./ trebuie să strigi ca să vină cineva?/ pe mine nu mă doare nimic./ tubul perfuziei se umple de sânge./ viaţa e concretă."
Rita Chirian internalizează această situare "pe o margine", într-un cadru autumal în care, aparent paradoxal, doar tristeţea mai poate să te înlăture din calea morţii. Spectrul extincţiei marchează constant fundamentul discursului poetic. O afectare a corpului fizic are nebănuite corespondenţe cu adeseori inexprimabilul altor teritorii supuse flagelărilor sublunare. Abordările clinice poartă evidenţa durerii, de multe ori netransfigurată: "când m-au ajutat să urc, articulaţia şoldului a/ cedat cu durere ascuţită./ un punct care vibrează./ o pitică roşie la milioane de ani-lumină./ o împunsătură de ac./ inima începe să bată după douăzeci şi/ două de zile de la concepere./ inima e mai bătrână./ aflu că turnurile gemene s-au prăbuşit." Prin accentuarea senzorialului, demers care poate atinge cote supliciante, Asperger creează impresia acută a experimentului imploziv. Subzistă ideea surprinderii nonmaterialului pe tărâmurile intensităţii carnale.
Octavian Mihalcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu