DILATĂRI VIZIONARE

Ciclurile poetice care compun volumul Magdei Cârneci, Poeme TRANS (Tracus Arte, Bucureşti, 2012), orientează discursul spre un complex nivel planetar, ample panoramări având drept constantă fluiditatea imaginilor aparent centrifuge, aflate într-o perpetuă succesiune. Putem integra acest demers Manifestului Transdisciplinarităţii, cu ştiutul program holistic oglindind maximalitatea Fiinţei. Privirea poate avea ascendenţe giganteşti. Ochi hipertrofiat, creierul ţese trasee care, într-o stare mundană obişnuită, ar fi supuse ocultării: O orgă nebună. Creierul îşi varsă/ cascadele lui de vedenii şi sunete,/ menajeriile şi istoriile, timpii de cărbune şi platină,/ mierea şi laptele şi petrolul,/ privind înapoi, alfabete, miraje, nirvane,/ şi golfuri largi şi întunecate păduri,/ amfiteatre şi labirinturi umplute cu apă, adunând/ secundele toate în vaste grămezi de nisip,/ în delta uriaşă din centru/ în matricea ascunsă, obscură. Sunt desfăşurări eclectice care-şi potenţează impactul prin barochizante şocuri clar-obscure, extinderi uneori tiranice ale conştiinţei. Peste vârfuri arde soarele unui splendid delirium, forţând orice are aparenţa limitei. Fiecare pas cheamă multiple descătuşări, sensul transfigurării carnale fiind dictat de pluralitatea cutremurărilor. Astfel se naşte bestiarul, sistematică ieşire din perimetrul celor ce se văd pe lumină. Magda Cârneci pătrunde într-o zonă stăpânită de necruţătoare viziuni, ambigue sinteze ale exprimabilului cu inexprimabilul, joc vezuvian cu aparenţă inexpugnabilă. Şi totuşi lipsa, acea inadecvare aproape epidermică, se opune atingerii nivelului absolut, apogeu al dilatării. Sângele, axă a oricărei lumi, oglindeşte toată sinteza universală. Constanta ascendenţei e supusă unui ritm inedit, îmblânzeşte dezlănţuitele fiare,/ înfiorând metalele grele, cuţitele, cuiele,/ încheagă dislocate organe, trezind amorţite sinapse,/ săturând creierele noastre stupefiate, în aşteptare. Totul pe un grandilocvent ton pasional, oscilatoriu, cotropitor. Melosul stăpâneşte cromatica proprie irecognoscibilei armonii înconjurătoare, avansând treptat spre o asurzitoare tăcere. Pe aceeaşi linie a paradigmei marilor plecări întâlnim deplasări extrapământene, refuzul vechiului şi contopirea cu atipicul extincţiei, cu nemurirea onirică a spaţiului interplanetar: Asemeni unui vas arhaic plutind la întâmplare prin cosmos/ împrăştiindu-şi jarul printre sateliţi şi comete/ aruncându-şi în urmă/ roiurile de imagini haotice în praful stelar.// Ca să nu mai ai unde să cazi să revii/ ci să dispari prin fisiune prin fulger/ într-un voiaj spaţial printre planete/ galaxii şi big banguri îţi căutai/ un mormânt celest/ pentru ca dispărând să nu mori niciodată. Visul privilegiat inspiră o adevărată aventură a Fiinţei, cu ample tuşe vizionare îmbogăţind misterul greu penetrabil. Întâlnim pasaje artistice afine spiritului creaţiei lui Paul Klee, creator ce şi-a făurit propriul univers prin sintetizarea semnelor niciodate fixe. Din straniu şi labirintic putem extrage noi semnificaţii. Ritmul asocierilor, opoziţiilor, balansului este profund parabolic. Vibraţia versurilor Magdei Cârneci rezonează cu forţa extremă a profunzimilor, desprinsă dintr-o rară sensibilitate ce îşi propune sondarea energiei cosmice. Întrepătrunderea vieţilor atinge nivelul impresionant al ieşirii din timp, într-un joc iniţiatic marcat de succesive morţi şi învieri. Iată o regulă de fiinţare onirică: visul să se viseze pe sine până la cea mai intensă trezie/ până la viaţa adevărată – o regenerare prin vis. Aparent destructurată, mult invocata minte transfigurează datele realului, în cheie viscerală sau chiar ludică, sprea a rezulta nesfârşite determinări tainice. Vizionarismul ia de multe ori şi conotaţii dionisiace, îndrăgostiri abisale apropiate de fericire. Sfera transformărilor parcurge vaste cicluri existenţiale. Simultaneitatea ordonează diversele cosmogonii interioare. Ca o briză daliniană, peisajul se deschide imaginilor mai puţin contondente: Stau pe faleză la o masă cu picioarele îngropate în nisip mişcător/ mănânc cuvinte moluşte uscate distruse de marea lor/ apropiere de vid de absolutul celest şi inexpugnabil;/ împrejur o mare sonoră şi vineţie se ridică lent peste nisip peste/ gleznele mele sunt peşti repezi în apă ruginite monede/ pete de petrol desfăcând lumina crepusculară în mici curcubeie/ şi un vas arhaic căzut din văzduh, rătăcit; Şi totuşi un nelămurit disconfort, persistentă angoasă, bântuie profunzimile. Maximalul aspiraţional derivă din clarvederea ce ar putea integra universuri antinomice, pentru depăşirea individualităţii. Vocaţia explorării ia valori apoteotice în poezia Magdei Cârneci. Iluminarea se scufundă  în craterul magnetic al trupurilor iar ipostazierile sacramentale potenţează nivelul reprezentărilor. Flagelante întrebări brăzdează obrazul divin: De ce drumul care urcă spre Tine e atât de tăios, de cumplit? Pentru ce atâtea avalanşe, pustiuri/ atâtea aspre capcane? Labirintul fără ieşire, distanţă infinită, de ce?Tu totuşi ne vrei./ Ne doreşti. Tu ai nevoie de mine. Atunci pentru ce atâta suferinţă, sfâşiere, durere pe calea îngustă/ care începe în oase, în carne, urcă în creier, coboară în inimă şi sfârşeşte în întuneric? Sunt subliniate inconsecvenţele şi incompletitudinile caracteristice fiinţei umane aruncate în lume. Timpul precarităţii machează adânc conştiinţa, structural conectată la computerul universului şi în permanentă căutare a idealului, a elanului ascensional. Dar şansele reuşitei nu ţin de evidenţă, ci rămân infime, potenţiale: Suntem un lan imens de vibraţii haotice, o recoltă de imaginaţie pitică pentru un metabolism/ interplanetar, suntem o crescătorie de prunci zburători de viitoare nave intergalactice, dar numai/ puţini dintre noi vor deschide uşa închisă ermetic mica fisură dureroasă şi strâmtă şi vor ajunge/ dincolo, la astre. Entitatea Absolută se vede confruntată cu Infinitul celor create. E imaginat traseul unui voiaj prin corpul Marelui Om, cu toată pluralitatea meandrelor presupusă de un asemenea gest revelator. Condiţia androginică, totalizatoare, se află la capătul acestei fabuloase acţiuni:  Am privit înafară, am privit printr-o fereastră rotundă: eram într-o ţeastă, într-un uriaş cap de om./ Priveam printr-un iris, vedeam lumea albastră dintr-un om vast până la stele, mult mai cuprinzător ca pământul./ Omul acela se privea într-un fel în oglindă. În ea se vedea o femeie ce se priveşte într-o oglindă solară,/ înconjurată de oameni vaşti, transparenţi, de lumină. Din oglindă mă privea surâzând chiar Eu Însumi. Fiinţarea trebuie să continue şi în registrul contingent, supus mutaţiilor. Orientala retragere nu este luată în calcul. Vastele călătorii spiritualizante ating mereu alte şi alte ţinuturi intergalactice. Totul pe un fundal de sistematică luciditate, căutând neîncetat irupţia supramentală. Scânteieri incandescente conduc expansiunea: Sunt soare şi totuşi sunt minte/ traversez magma incendiată, asurzitoare/ Sunt minte şi totuşi sunt soare/ există aici un punct misterios care coincide în ambele/ El are prezenţa intensă la sine a Luminii/ şi versatilitatea ei orbitoare/ Cu el sar dintr-o realitate în alta/ printr-o răsucire interioară/ Lumile în punct se întrepătrund visător, coincid/ Cu el mă fixez suplu în centrul magnetic al universului/ care e centrul contemplator al sinelui meu/ devenit un mic soare.  Extinderea nivelului conştiinţei poartă aura infailibilă a unei fundamentale profesiuni de credinţă. Ingenioasă sinteză mistico-estetică. Escamotarea durerii, liniştirea interiorului sunt doar câteva dintre obiectivele urmărite în acest elan liric al depăşirii condiţiei limitării. Supremaţia cunoaşterii e apodictică, inteligenţă pulsatorie ce va depăşi mereu tiparele.

Octavian Mihalcea