EXPANSIUNI METAMORFICE

Debutul în volum al Teodorei Coman, Cârtița de mansardă (Casa de editură Max Blecher, Bistrița, 2012), etalează pași de-a dreptul inițiatici pe calea edificării individuale, acolo unde se ivesc atitudini câteodată radicale, resimțite atât epidermic cât și în profunzime. Acest demers presupune un special tip de interiorizare, apropiat dematerializării: distanța mea de lume e bine măsurată:/ chiar și la cea mai strânsă îmbrățișare/ se intercalează inevitabil un sân/ o mare mereu secată/ de lapte. Stările vitale sunt, cumva paradoxal, prezente în proximitatea funerarului moment terminal, ca o legănare acvatică ce  absoarbe paradigmatic numai fluidele fondatoare ale sânului, motiv prezent în multe poezii ale Teodorei Coman. Și pentru că în sânge se fuge mult mai greu, viața urmează, silențioasă, linia ce poate duce la esență. Simbolistica abisală a cârtiței, împărțind vocația forării cu intermitentele ieșiri la suprafață, învăluie concentric desfășurările lirice. Legile sângelui ritmează pulsațiile labirintice înconjurătoare, odată cu asumarea foarte posibilei rupturi la nivel ontologic, ceea ce ar repune în discuție toate certitudinile, câteodată aplatizante: o să m-apuc iar să te zgândăresc/ să-ți pun sângele în mișcare/ din când în când o să ciupesc venele astea/ cam dezacordate// poate un fir cedează de tot/ și se declanșează naibii/ alarma. Ieșirea la lumină poate avea chiar nuanțe lubrice, venite pe fondul variatelor metamorfoze ale acestei istorii revelatoare, presupunând diverse excenticități sau ipostazieri departe de uzualul fără ambiții deosebite. Flash-urile propuse declanșează un periplu cromatic printre fantasme nonfigurative, cu reconsiderările și morganaticele luări în posesie proprii dezlănțuirii onirice. Totuși simplitatea, mereu viabila simplitate pare că va conduce spre unele răspunsuri așteptate. Pericolul înstrinării planează constant însoțit de asfixia luminii scăzute/ din interior, ceea ce determină ultragiante pusee expresioniste: am o grămadă de gânduri negre/ puse la muiat/ în lichid cefalo-rahidian. Procesul regresiei în fluidele primordiale ia aici conotația autosuprimării, a părăsirii contingenței pentru universul protector morfeic: mă așez în cadă și dau drumul la robinet;/ o să aștept cu genunchii la bărbie până ce apa o să mă cuprindă și o să mă/ îmbrace, atentă să nu se tulbure, până la gât./ lumina cade prin geam, pe mâini, doar atât, cât să mă înmănușeze./ înecul e atunci când te învelești complet, până la creștet, până la capăt./ plămânii înfofuliți matern cu apă, ca niște gemeni/ înainte de culcare. Intervin detașări, amurguri și amânate expansiuni. Percepțiile apărțin acum eterului dintr-un spațiu destructurant. Pluralitatea corespondențelor inedite însoțește procesul metamorfic în curs. E clamată ziua porților închise, măsură insurgentă cu valență simbolică. Tainele se confruntă cu opacitatea lumii, persistând spectrul deteriorării perpetue. Cu timpul, se instalează ocultarea, aură monahală cumva în răspăr. Ideatica volumului ajunge în zone speciale, unde maculările închid cercuri artistice: florile adevărate se dau la greață, așa ca herpesurile/ trup din trupul meu, sânge din sângele meu/ nu e nevoie să le schimbi apa/ le-ajunge o ușoară mângâiere/ cu limba. Corpul va fi întotdeauna regăsit în solitudine, alături de tot ceea ce înseamnă o entitate propunând ca în loc de brățări, să purtăm fără teamă/ garouri. Sunt invocate voalul de doliu și cel de mireasă, etapele ciclului eternelor reîntoarceri, dintr-o nemăsurată călătorie. Nelipsite, evaziunile accentuează nuanțele clinice prezente în univers: câteodată îmi înfășor părul în jurul gâtului/ ca și cum aș duce un animal abia braconat/ șalul care îi ține de cald și de victorie/ minții bolnave a unui psihopat. Imaginarul fugilor nocturne internalizează tăioase linii care determină un prețios portret multiplu flagelat. Mazilescian, sângele zvâcnește corect/ dacă i te lași de tot în voie/ te leagănă/ până te adoarme. Nu se dorește a fi subliniat ineditul acestei condiții existențiale, vizionarismul câteodată visceral fiindu-și suficient. Tonurile crunte punctează elocvent ritmul cărții: durerea nu trebuie tranchilizată/ când se dezmorțește atacă iar/ mai ceva ca un animal hăituit/ poart-o cu tine încontinuu/ ca pe un pantof nou și strâmt/ până va ceda de tot/ singură// adu-ți aminte că nu există milă/ nici măcar crucificarea/ nu s-a făcut/ sub anestezie.
Cârtița de mansardă impresionează prin siguranța unei exprimări de multe ori evadate din realitate, fapt ce asigură coerența îmbinărilor aparent dezechilibrate dintre efervescența sângelui și retragerile minimaliste în forul interior. Complexitatea acestei poezii e generată și de o neîncetată putere de a sugera detalii uneori stranii, profunzimi abstractizante traducând tumultuoase mișcări.

Octavian Mihalcea