VIZIUNI DAMNATE

După debutul din 2011 cu  frica circulă prin subteran, George Chiriac  ne propune volumul s-a zis cu noi (Casa de pariuri literare, București, 2012), ce abundă în manifestări lirice evadate din contingență și situate într-o suprarealitate adeseori terifiantă, numai bună pentru pătrunderea experiențelor-limită. Totul e integrat unui neobișnuit univers situat sub razele altui soare decât cel cunoscut majorității, care alunecă fluid prin eterul rimbaldian al dereglărilor sistematice. Dictatoriala curgere a sângelui participă din plin la o specie de somn bizar, flagelat și în același timp supliciant. Aura sfâșierii însoțește această glorificare a clarobscurului. Prin interiorizare e scoasă la iveală multiplicitatea angoaselor grupate în scurtmetraje rătăcitoare pe fundalul unui fond sufletesc iernatic. Constantă, imaginea totemică a lupului veghează frecventele întunecări din volum. Distanțarea de spațiul mundan fundamentează ample deambulări printre ipostaze  interșanjabile, cu mare impact: mușcă-ți mâinile vor// răsări maci roșii/ voi fuma opium/ voi fuma pielea ta/ uscată și lividă în pipa mea/ flămândă și dependentă de sânge am privit// printr-un binoclu/ cum te așezi în fața unui pian și-mi cânți/ nu te ascult/ cum te ascunzi/ nu spun cine nu-i gata îl iau cu lopata/ cum mori/ nu dansez pe mormântul tău/ cum împodobești bradul de crăciun/ nu vei găsi un cadou de la mine/ cum lipești cu limba scrisori cum le parfumezi/ nu le citesc/ cum dansezi goală în mijlocul nopții/ nu vreau să mă culc cu tine maci roșii vor răsări din pielea ta/ alge nuferi și alte plante acvatice atunci când bietul tău/ cadavrul va fi scos din apă și mă/ gândesc la mărul acela care înfuleca mere – așa cum zicea herta müler/ la frustrările lui la remușcările lui/ știi și eu sunt un măr verde/ mă muști și îți zărești dricul (poem cu aglaja monika veteranyi și mere verzi). Valpurgicul pare profesiunea de credință a lui George Chiriac, pe asumate ritmuri depresive ce vin și revin, pulsatorii. O abisală oglindă acvatică se află mereu în proximitatea acestor versuri invocând oniricul sepulcral și nopțile metalice înconjurătoare. Sentimentele ondulează într-un areal criogenizant traversat de umbra dorinței. Frecvent apar siluete ilustre din lumea artei, apropieri livrești consolidând structura edificiului himerofil. Depășirea realității, adeseori cu valențe plastice, conduce prezenta aventură a ființei: eram în// mijlocul iernii artificiale eram ca într-un / portret vechi de grup într-un tablou semnat victor brauner/ tot ce ating sunt plantele carnivore crescute din vene/ apoi ne sărutăm de trei ori ca belgienii/ ne sărutăm teama/ și ticăloșia sunt ca un stol de// mierle albe/ care îți ciugulește sternul/ sunt atent la detalii/ cunosc ultima ta dorință iubești insectele/ zăpadă artificială în casa părăsită de la marginea orașului/ aici trupul meu e ca trupul unui gangster/ ciuruit într-un schimb de serviete/ rochia ta e plină de găuri ești o/ mireasă mecanică o mortăciune/ mecanismele reci sunt mai profunde îmi ziceai/ tot ce e ascuns ascuns/ rămâne (cutia muzicală). Imageria "black" are complexe valențe cotropitoare, cumva abnormă desfășurare pointilistă pe pânza unei contestate realități. În subtext e prezentă atitudinea de celebrare a ocultării, odată cu elanurile vizionare ce amplifică atitudinea percutantă a textelor, adevărate lecții despre tenebrele sufletului captiv. Așadar, relațiile, chiar și cele pasionale, suferă transformări obscure normate de cvasi-incontinente sângerări. Visceralitatea constant funebră derivă din amalgamarea oniricelor stări-limită cu vădit fior contondent, ce merge cu intensitate până în profunzimile teluricului. Lupii sfâșie  glacial amintiri  aproape materiale, pasiuni nocturne conservate deosebit de bine în rame sepulcrale. Natura umană e supusă mutabilelor ritmuri selenare ce pot bulversa ritmul. Persistă senzația pendulării printre neliniștile unor însingurate cântece diabolice. Trupurile devin casante iar contactul invaziv cu tărâmurile stinse permanentizează această hemoragie a stărilor/ ca o coadă la carne și una la/ lapte ca niște plămâni tineri/ umpluți cu flori de măr și cu sânge/ ce se poate vinde în talciocuri neștiute/ creiere aflate în diverse stadii de putrefacție (patul cu arcuri ieșite). Claustarea provoacă întâlniri pline de tâlc, inițiatice pentru ceea ce înseamnă locuirea clarobscurității cu asumat profil tenebrant. Presiunea gragarității devine evidentă: oamenii// s-au adunat ca o haită flămândă de lupi/ hipnotizați în magazinul de crăciun/ ne ghidăm după simțuri/ ca niște animale cu botul umed care adulmecă fiecare centimetru (magazinul de crăciun). Brazii funerari veghează tentativele însângerate ale supraviețuirii. În ritm fantastic, bocancii însoțesc ocultările pe timpul nopții instinctuale. Suntem plasați în interiorul unui labirint thanatofil, cu toate semnalmentele proprii celor ce admiră fără rest eclipsele subterane. George Chiriac exersează intens atracția pentru supranatural, în concordanță cu eterna dorință a omului de a sonda misterele. Parcă abisurile creației lui H.P. Lovecraft, acaparate de dogma tristeților completudinare, și-au lăsat amprenta asupra acestor versuri. Sângele în care locuiește alt sânge asigură permanenta călătorie spre apodictica figură a "morții îndrăgostite", cândva promovată de Théophile  Gautier. Maleficiile, împreună cu nelipsita angoasă, asigură consistența acestei lumi terorizate, ceea ce ne dă dreptul să-l plasăm pe George Chiriac în atât de particularul cerc al "artei tenebrelor". Trompeta Flügelhorn cadențează consistentele ritmuri ale amurgului terifiant, acolo unde pasiunea ia mutabile conotații: îmi mângâi pielea cu o mierlă moartă/ rece și melancolică mi-ar plăcea// să locuiesc lângă un cimitir vechi să/ ies la fereastră și/ să văd ultimele înmormântări – sentimente feroce/ și lumina care ne iese din trup atunci când facem dragoste/ vom ajunge în iad îmi spuneai/ acolo unde există acea apropiere care mă sperie// noaptea strâng insecte le perforez abdomenul cu un ac imens/ mi-ar plăcea să te colecționez/ să-ți înfig un obiect ascuțit între coaste/ să te ating fără să-ți dai seama/ fără să-mi ghicești mișcările fără să mă alinți (fereastra. dragostea). Versurile lui George Chiriac au vocația transgresării, optând pentru dezechilibrarea coordonatelor osificate. Tentacule monstruoase înconjoară "pădurea" pe care o parcurgem parcă în transă. În concluzie, ne aflăm în fața unui șarm macabru ce poate captiva cititorii acestor "istorii blestemate".

Octavian Mihalcea