RUGĂ ȘI POEZIE

Noul și atât de specialul volum al lui Ion Bogdan Ștefănescu,  LUI (Tracus Arte, București, 2013), însoțit fiind de aleasa grafică marca Mircia Dumitrescu, ne introduce pe sublimul teritoriu al viziunilor paradisiace, incomensurabile  căi ale elevării spirituale. În deschiderea cărții, un fragment athonit explicitează virtuțile mortificării întru o veșnicie împlinită : "de vei muri înainte de a muri/ nu vei mai muri când vei muri". Tot acest elan purificator se axează pe dobândirea curăției. Ticăloșia zborului negru se dorește a fi contracarată cu ajutorul simbolului absolut al crucii, ceea ce conduce la ample metamorfoze, luminoase lacrimi de bucurie. Poetul invocă valorile isihaste, fluidizând  esențe sacre: Întoarce-ți gândul spe inimă/ Găsi-vei atâtea vitralii roșii/ Prin care ochiul Dumnezeirii te veghează/ Ascultă liniștea curgătoare a sângelui/ Și cuvântul Lui va trece la tine/ Luminându-te/ Iar când vei ridica privirea/ O pădure de frunze albastre/ Se va deschide sub pasul tău. Din icoane și rugăciuni se desprind, pentru cei aflați în fața porților împărătești, acorduri muzicale inefabile. Ritualul se îndreaptă spre vestirea hristicei inimi incandescente, împărțită tuturor credincioșilor. Profund transcendent, un văl cromatic acoperă tot ceea ce contează și va conta: Doamne, cât verde ai dăruit ochiului/ Numai roșul inimilor îl poate uda/ Doamne, cât albastru ai lăsat nărilor/ Numai albul gândului îl poate respira/ Doamne, cât galben ai întins viselor/ Numai curcubeul sufletelor îl poate privi/ Slavă îți aducem, Doamne/ prin orga rugăciunilor colorate. Aleșii stau smeriți sub privirea Maicii Domnului înrourată. În accepțiunea lirică a lui Ion Bogdan Ștefănescu, vorbim despre slava inimii din inimi, alături de un neasemuit "catharsis", deschizătorul căilor alese. Aici, durerea are rol inițiatic. Chipul hristic nu se poate revela decât în circumstanțe privilegiate. Obișnuita limită dintre viață și moarte va  fi abolită atunci când ne raportăm la sfânta ființare veșnică. Autorul se gândește și la nefericitele suflete ce n-au cunoscut încă febra căutării lui Dumnezeu. Lacrima veghează lungul drum spre mântuire, taină a tainelor, hieratic situată la baza Arborelui Vieții. Cu sensibilitate poetică sunt (re)amintiți pașii către lumină și pace. Privirea de neprivit a Maicii Domnului, fără asprimea acelui "mysterium tremendum" teoretizat de Rudolf Otto în influentul "Das Heilige", ocrotește itinerariile sacrametale, adeseori labirintice. Transcendentul coboară peste toate cele ce sunt, întru edificări excepționale. Duhul smereniei aparține amplei paradigme a lacrimii. O reverie sfântă ne va învălui, tămăduitoare, interiorul. Ion Bogdan Ștefănescu evocă aproape extatic angelica esență caracteristică devoțiunii: Doamne, acoperă-mi trupul cu mila Ta/ Și fă din speranțele mele cuib de ciocârlii/ Păzește-mi pașii nevolnici/ Până când genunchii se vor fi udat/ Cu lacrimi de pocăință/ Curăță-mi sufletul de ploile vieții/ Pentru ca prin vocea de seară a inimii mele/ S-aduc prinos inimii Tale / Atotcuprinzătoare/ Prin care zboară îngerii cu aripi de lumină/ Înmiresmând cununa trecerii ce va să vină. Înaltele taine au funcție ziditoare, orientată maximal spre transcendență. Ne este revelată suprema transformare, identificare pură  ce escamotează sfâșierile sublunare. Ceasul/ imnul/ fumul/ pasul, iată o cadență neabătută, imnică. Prin nesfârșită rugăciune e căutată revelarea tainelor euharistice. Artistul lasă la poalele Spiritului Absolut propria-i esență, trecută prin filtrul diafan al flautului. Transcendenței îi sunt adresate mulțumiri mistuitoare, tot ceea ce i se îmtâmplă făpturii umane având adeseori nebănuite cauze, adâncimi înfloritoare care nu pot decât să fortifice credința. Ion Bogdan Ștefănescu zugrăvește cu deosebită claritate un peisaj idilic desprins din cea mai profundă trăire religioasă. Impresionează vibranta intensitate,însuflețire din zone atemporale: Doamne Dumnezeul meu/ Cel fără început și fără de sfârșit/ Caută spre mine, cel împleticit/ Prin cuvântul Tău de cremene/ Aprinde făclia sufletului/ Să pot înainta curățit de ispite/ Ție, Mângâietorule de viață/ Îți închin inima/ Întru săvârșirea făgăduințelor/ Pe tine te preamăresc/ Împărat fără de moarte/ Cel ce te-ai răstignit de voie/ Miluindu-ne prin sânge ceresc.

Octavian Mihalcea