STÂNCA POEZIEI

Epicriza, această a treia, pe cât de surprinzătoare, pe atât de fascinant impenetrabilă carte a poetului Octavian Mihalcea (Oh, inițialele O.M., bucuria sinelui ascuns. Mă încântă inițialele!). Dacă guști metaforă după metaforă, înșirate ca simptomele într-o foaie de observație clinică, asemenea trufandalelor în frigărui de argint, lași să se usuce miezul fierbinte al unui fel poetic mai puțin obișnuit în cuhniile noastre literare. Astfel, riști să pierzi nu numai esențialul, ci și transcendentalul acestei aventuri. De mai multă vreme, ca să nu spun dintotdeauna, după Eminescu, poetica românească tânjește după sclavi viguroși, buni de chinuit în cele mai înalte trude. Cred că Octavian Mihalcea este unul dintre ei. Știind că poate să piardă, (ce poet important nu știe că poate să piardă?), el apucă decis dalta sublimă și ciocanul celest pentru a rupe din stânca Poeziei. 

MIRCEA BRĂILIȚA